primăvara, soarele, mă-ta

Exact pe când mi se strecura printre gânduri ideea nebunească cum că ha-ha a trecut iarna şi hai că parcă nu m-am îmbolnăvit chiar de foarte multe ori sezonul ăsta rece, în spatele ei, perfect camuflat în oboseala de după ieşit în club, s-a strecurat nenorocitul de virus.
M-a luat aproape complet prin surprindere, întrucât nu s-a anunţat decât printr-o vagă durere de gât, sâmbătă seara şi-o insomnie/nelinişte. După ce în sfârşit reuşisem să adorm pe la 5, la 10 jumate sună telefonul, care o dată cu mine îmi trezeşte şi durerea înfiorătoare ce se instalase în gâtlej.
Mi-am petrecut sfânta zi de duminecă nevorbind, nemâncând şi aşteptând cu nerăbdare şi speranţă care s-a transformat încet-încet în rugăciune ca durerea să se extindă în suficiente părţi ale corpului şi să crească în intensitate suficient de tare încât să leşin.
Tot ce pot să mai spun acum este că sunt profund recunoscătoare industriei farmaceutice şi în special celor care se ocupă de producţia şi distribuirea către mase a analgezicelor puternice, care modifică răspunsul organismului la durere, inflamaţie şi febră (zice-se). Răspunsul organismului meu la întâlnirea cu substanţele binefăcătoare a fost unul plin de gratitudine şi somn profund.
Deci scuze, Radu că n-am putut să fiu prezentă la petrecerea-ţi şi la mulţi ani (de data asta pe data corectă)!

* Am scris postul acum câteva ore, aflată sub influenţa medicamentelor, de-aia eram aşa de zen. Now I’m pissed off. Big time. Mi-e mai rău, pastilele nu mai au nici un efect şi am revenit la sentimentele anterioare şi anume că aş prefera să fiu inconştientă.

He-he tocmai m-am întors de la doctor care zise că n-a văzut aşa ceva în viaţa ei. Deci şi în materie de viruşi contractaţi tot o deosebită sunt. When I get sick, I get sick in style, dude!

ţânţari, patinoar, sâni, Uganda

I has a problem. Mai sunt câteva zile şi intrăm în noiembrie adică vorba aia – e ca şi iarnă, iar eu încă am ţânţari în cameră. Absolut în fiecare seară. Aseară, de exemplu, am omorât eu cu mâna mea 3. Pastilele, spray-urile şi alte minuni n-au nici un efect asupra lor. Şi toate astea în ciuda faptului că eu de-abia de ieri am căldură. Au rezistat bestiile în ditai frigul. Pe mine mă absolut depăşeşte situaţia.

Şi mai voiam să zic nişte chestii.

1. Acu’ vreo săptămână au deschis patinoarul din Drumul Taberei şi l-am auzit pe nenea care face pe dj-ul animator de mulţimi cum spunea plin de mândrie, ca la prima deschidere de an şcolar a lu’ fiu-său, că ăsta nu e doar primul patinoar în aer liber din România care a fost inaugurat sezonul ăsta, ci din toată Europa-opa-pa.

2. La cofetăria din staţia de autobuz la care cobor eu când mă întorc înspre casă aveau acum câteva zile un tort în formă de sâni ieşind dintr-un corset roşu, sâni dotaţi cu nişte sfârcuri de dimensiuni impresionante. Evident, am luat în considerare varianta de a-l cumpăra de cum l-am văzut în vitrină. Dar n-a fost să fie – aparent sânii din marţipan valorează greutatea lor în aur.

3. Mă curtează pe okcupid un tânăr din Uganda. Acum, eu n-am nimic cu nimeni şi iubesc toţi locuitorii planetei în egală măsură (cu câteva mici excepţii), dar poate el nu ştie că eu am văzut The Last King of Scotland. De mai multe ori chiar.

you are what you eat

.. spuse ea îndesând pungile de chips-uri cu o mână la spate şi ştergându-şi urmele de ciocolată de la gură cu cealaltă.

Şi meniul de astăzi:

mic dejun

- left overs din meniul de aseară (as in cartofi prăjiţi, pui, salate şi minunatele sosuri – maioneză şi sos de roşii picant)

gustarea nr. 1

- câteva seminţe

- câteva chips-uri

prânz

- pufuleţi

- chips-uri

- suc

- chocolate bar

- mini-prăjitură

gustarea nr. 2

- jumate de pahar de budincă de ciocolată (deja mi-era cam rău, n-am putut să-l termin)

În loc de cină cred că o să iau nişte pastile.

Mom’s not home and I’m too lazy to cook only for myself. Plus că deja mă cunosc toţi băieţii care livrează mâncare la domiciliu de la toate firmele de catering din Drumul Taberei. What can one do?

doar eu, două sticle de nestea şi nici o plasă

În drumurile mele de astăzi am ajuns pe lângă cora lujerului şi dacă tot eram acolo am zis că n-ar strica să intru o ţâră, că tot îmi pusesem în minte să-mi cumpăr nişte moaţe de păr. Moaţe n-am găsit, dar mi-au căzut ochii pe munţii de sticle de nestea. Şi în lăcomia mea am extras din morman nu una, ci două sticle de 1.5 l (nestea de lămâie, evident – nu concep să beau altfel de ice tea), spre a le duce acasă şi consuma, mai ales că acolo costau 4.28 ron, spre deosebire de preţul de la chioşcul din staţie (până unde îmi târăsc de obicei persoana leneşă spre aprovizionarea cu lichide) care este nici mai mare nici mai mic de 5.7 ron. Numai că am fost prea zgârcită ca să cumpăr şi o plasă. Şi prin această înlănţuire de evenimente am ajuns să trag de cele două sticle de cico, ţinând în fiecare mână câte una, schimbând mereu poziţia şi măsurând cu cât o să-mi crească muşchii după acest fel de exerciţiu, două staţii de 41 (pe jos, mă ambiţionez să nu mai folosesc ratb-ul dacă nu e musai nevoie), câte sunt între magazinul cu pricina şi domiciliu-mi.

cersetoria internautica

Ce ma amuza pe mine statusurile de pe haifaiv de genul “Lasati si voi comm” sau mesajele “Hey all! Ce faceti? Intrati sa dati comm-uri! Va dau si eu inapoi!”. Sau descrieri la poze “Ce parere aveti?”, “O zi superba, nu-i asa?” etc. Sau, sau… astia de isi trag si ei un blog. Si desi n-ai mai vorbit cu ei de luni de zile – in cel mai bun caz, incep sa te ia zilnic pe mess. “Ai citit ce am postat?”, “Asa-i ca am dreptate?”, “Sa intri sa-mi comentezi”. Sau dau mass la toata lista cu link la ultimul articol postat.
Serios, what’s the deal with that? Eu tot timpul am tins sa reactionez pe dos fata de cum incearca altii sa-mi impuna. Cand mi se cere sa fac ceva, cu atat mai mult n-o s-o fac. Daca mi se baga ceva pe gat, scuip. Daca vreau sa intru pe un blog anume sau daca imi place o poza de pe vreun haifaiv, daca am ceva de spus, o sa comentez de la mine putere.
Eu m-as simti cam penibiluta sa cersesc asa atentie pe la unu-altu, fie si intr-un mediu virtual. Adica, ok, inteleg ca vrei sa informezi intreg universul ca ai scris, pozat, compus ceva nou si ca esti mandru de tine. Un status e suficient. In felul asta, oamenii care stau plictisiti la calculatooarele lor si se plimba cu sagetuta peste listele lor de mess si mai vad cate un link pe la statusuri sunt tentati sa apese. Mie daca imi sare in fata o fereastra cand imi e lumea mai draga sau cand chiar am vreo treaba, nu numai ca inchid direct fereastra cu pricina, dar pe viitor ocolesc sa intru pe orice link asociat cu tine.