my bloody nose

Mereu am fost de principiul că orice lucru trebuie încercat măcar o dată. Asta încă de la grădiniţă. Pe vremea aia am avut o scrută perioadă de fascinaţie faţă de cursul sângelui din nas. Mai tuturor copiilor cu care mergeam la grădiniţă li se întâmpla cel puţin a dată pe săptămână să le ţâşnească un şuvoi de sânge din mai sus menţionatul nas. De fiecare dată când se întâmpla asta venea asistenta – care era mama lui Cristi, unul dintre colegii de grădiniţă, care mă alerga în mod constant prin sălile clădirii ca să îmi spună că mă iubeşte şi să mă pupe – femeie care nu prea îmi era simpatică, probabil tocmai din cauza acestei legături de sânge, şi care îi punea pe suferinzi  să stea întinşi pe spate cu o mână ridicată, le îndesa vată în nasurile curgătoare şi nu-i mai lăsa să iasă în curte în ziua respectivă. Cu toate acestea, cum mie nu mi se întâmplase niciodată aşa ceva, mă simţeam oarecum exclusă dintr-un fel de rutină prin care toţi copiii treceau la un moment dat.

Aşa că am decis într-o zi că a venit momentul să intru în rândul lumii provocându-mi singură o astfel de hemoragie. Am ţopăit eu, am suflat nasul cât am putut, am inspirat adânc, am avut grijă să mă lovesc din greşeală ş.a.m.d. În sfârşit, am reuşit să scot la suprafaţă un mic şuvoi de sânge. Mimând perfect starea de şoc, m-am dus să-i arăt educatoarei batista mânjită. Am fost trântită pe o masă cu faţa în sus, a venit asistenta etc. – tot tacâmul. Din păcate, a trebuit să împart gloria cu încă o fetiţă, lucru care mi-a tăiat un pic din satisfacţie, mai ales pentru că hemoragia ei era una sănătoasă, autentică.

Până la urmă, am constatat atunci că nu-mi place tratamentul la care sunt supuse victimele nasurilor curgătoare, cu toată ateţia care li se acorda. Aşa că nu am repetat experienţa.

Poate că am avut o deziluzie şi s-ar putea spune că am regretat pe moment decizia mea, în timp ce mă uitam pe geam la restul copiilor care se zbenguiau pe afară. Dar asta nu se compară cu invidia latentă care mi-ar fi rămas adânc înrădăcinată. Pentru că, aşa cum bine ştim, it’s better to regret something you did than something you didn’t do [R.H.C.P. - "Deep kick"].

vitezomanul gică

Eram printr-a doua sau a treia. Şi am mers noi cu clasa la un moment dat la un spectacol la Palatul Copiilor. Eu toată copilăria am fost complexată că nu sunt la curent cu emisiuni de copii, melodii la modă şi alte prostioare de care colegii mei erau foarte preocupaţi. Dar apoi am auzit asta:

Şi am suferit mult mai puţin.

vivat veselia

două puncte de

ca la cinşpe ani

Răsfoiam azi nişte caiete vechi şi am dat peste o creaţie originală marca Iulia scrisă la frageda vârstă de 15 ani. Pe vremea aia eram foarte filosoafă.

Îţi mai aduci aminte de anul ăla, când aveai cel mult cinci ani şi erai la mare? Era într-o seară, aproape de asfinţit şi te-ai refugiat într-un colţ de plajă. Ai vrut să sapi o groapă mare de tot pe care s-o umpli cu apă, să ai „marea ta”. Nu aveai lopăţelele cu tine, aşa că ai început să sapi cu mâinile. Erau multe pietre şi scoici în nisip şi te-ai lovit de multe ori, dar n-ai renunţat. Ai săpat mereu, până groapa a devenit aproape cât tine. Ai ajuns la lut şi oricât ai încercat, n-ai putut să sapi mai departe. Apoi ai început să torni apă în groapă, dar groapa nu s-a umplut niciodată pentru că nisipul absorbea mereu apa. Şi aşa nu ai putut să ai niciodată „marea ta” şi ai vrut să pleci, dar cineva ţi-a spus că trebuie să acoperi groapa la loc. Aşa că ai pus tot nisipul la loc, dar deşi ai îndesat cât de mult ai putut, tot a rămas o movilă de nisip. Aşa e şi acum, când iubeşti. Întotdeauna te opreşti înainte să simţi că ai făcut tot ce era de făcut. Apoi vrei să uiţi, dar oricât te-ai strădui, de fiecare dată când ajungi în acel colţ de plajă, vezi movila de nisip. Şi numai după ce mult timp a trecut şi după ce ai săpat multe alte gropi în nisip în multe alte colţuri de plajă o să dispară movila. Şi chiar şi aşa, mereu va rămâne cel puţin o movilă pe care o vei întâlni mereu în plimbările tale pe plajă. Oricum, cel mai fericit eşti atunci când sapi şi speri că de data asta o să poţi să umpli groapa cu apă. Şi mai speri şi că nimeni nu o să-ţi spună să astupi groapa. Şi cel mai mult te fereşti să nu mai faci încă o movilă pe plaja ta, fiindcă ştii că nu o să mai ai pe unde să te plimbi. Şi deşi toţi te compătimesc pentru mâinile tale pline de răni, ele te fac cel mai mândru şi mai împlinit.

sunt domnişoară la vârsta mea

În I-IV aveam o colegă care era majoretă la Abracadabra. O cheamă Oana (apropo, ştie cineva ce mai face Oana?). Evident, pe vremea aia era vedeta clasei. Ne-a dus o dată sau de două ori la filmări pentru emisiune; cu clasa, normal. La Teatrul Naţional parcă erau. Isterie totală printre pitici. Am primit la un moment dat şi o casetă cu muzica din emisiune.

De fapt aici voiam să ajung – la hit-urile copilăriei. După un Spice Girls şi un I’m a Barbie girl mic, mergea întotdeauna „Sunt domnişoară la vârsta mea”. După mine, asta era piesa de rezistenţă a „albumului” Abracadabra. Din păcate, se pare că oamenii au uitat aceste valori sacre, aşa că singura melodie din colecţie pe care am găsit-o a fost mult mai celebra „Eu pot, eu sunt magician”.

So, for old times’ sake: