Cei care trec pragul apartamentului în care locuiesc, situat la un oarecare etaj 8, dintr-un oarecare bloc, aflat într-un cartier nicidecum oarecare din frumoasa noastră capitală, şi anume chiar Drumul Taberei, nu trebuie să se lase păcăliţi de mirosurile îmbietoare de mâncare gătită care îi întâmpină din prima clipă şi să creadă cumva că au pătruns într-o casă de familişti, care se aşează în fiecare seară cu toţii în jurul mesei, în faţa câte unei farfurii de mâncare caldă şi-şi povestesc unii altora cum şi-au petrecut ziua. Nicidecum. Mirosurile de ciorbă de perişoare sau chifteluţe marinate cu piure sau cartofi prăjiţi cu ficăţei care umplu întregul hol, bucătăria şi până şi baia, ba uneori chiar şi restul casei, vin toate din debara, înspre a cărei coloană de aerisire presupun că şi-au făcut unii dintre vecini ieşire pentru hotă.

Întotdeauna am identificat mirosurile, mai ales pe cele de mâncare (poate pentru că sunt, de fapt, o mare pofticioasă), foarte exact. N-am să spun niciodată că mi se pare că miroase a ceva cu ceapă călită sau a prăjeală. Nu, ştiu sigur că miroase a ardei copţi cu puţin oţet şi cu smântână deasupra, a supă de pui cu găluşti, a zacuscă cu ciuperci, a paste cu sos de carne tocată şi roşii la cuptor sau alte astfel de minuni. Astăzi, spre exemplu, am concluzionat că vecinii mei au gătit friptură de porc la tavă şi tocăniţă de cartofi.

De fiecare dată mirosurile pe care le simt îmi declanşează fel de fel amintiri. De fapt, pentru mine orice experienţă culinară funcţionează după acelaşi principiu ca madlena lui Proust. Acum stau în pat cu un pahar plin de zmeură lângă mine şi în minte mi se derulează o serie de momente din trecut când am mâncat zmeură. Mai întâi este curtea din spatele casei fratelui bunicii mele, unde mă trimitea în primii mei ani să scotocesc într-o tufă după delicioasele bobiţe roşii. Asta până când i s-a născut primul nepot şi acest drept i-a revenit acestuia. Apoi, frica de urşi, când adunam deja cu lăcomie zmeura, undeva la munte, nemaiavând răbdare să adun bob cu bob, ci rupând crengi întregi. Prada astfel obţinută a fost strânsă într-un bol mare şi amestecată cu zahăr, spre dezamăgirea mea, căci mie nu mi-a plăcut niciodată să stric fructele cu zahăr. Şi tot aşa, încet-încet, până voi termina paharul sper că-mi voi aduce aminte măcar un sfert din experienţele mele roşii, dulci-acrişoare.