tânără sechestrată de cămătari!

Ştire de ultimă oră, data de 10 septembrie 2009

O tânără în vârstă de 22 de ani, din Bucureşti, şi-a încheiat vară într-un mod tragic. În urmă cu două luni, dorind să urmeze cursurile unei şcoli de vară, în speranţa unui viitor ai bun, şi neavând banii pentru a-şi împlini acest vis, destul de costisitor de altfel, a apelat pentru sponsorizare la ajutorul unor “băieţi din cartier”. A luat banii cu încredere, neştiind de fapt că aceşti indivizi făceau parte dintr-un clan interlop de cămătari.

La întoarcerea sa în ţară, neputându-şi achita datoria faţă de “binefăcătorii” ei, tânăra a fost răpită de aceştia. Toate acestea se întâmplau în urmă cu câteva zile. De atunci, ea este ţinută ostatică până când cămătarii îşi vor primi banii înapoi de la familia fetei. În urma convorbirii purtate între mama fetei şi interlopi, se pare că tânara este şi maltratată de aceştia.

Pe această cale, familia, disperată, face apel la bunăvoinţa telespectatorilor noştri. Orice ajutor financiar, cât de mic, este bine-venit şi va fi apreciat. În acest scop, au fost deschise un cont de lei şi unul de euro la Banca *********. Numerele pentru aceste conturi vor rămâne afişate pe tot parcursul emisiunii în josul ecranului.

Tragedia acestei fanilii ar trebui să vină ca un semnal de alarmă pentru toţi cei care se gândesc la un moment dat să împrumute bani pe astfel de căi ilegale. Nu este de joacă cu cămătarii!

Related post here.

iulia, mâncărurile şi mirosurile lor

Cei care trec pragul apartamentului în care locuiesc, situat la un oarecare etaj 8, dintr-un oarecare bloc, aflat într-un cartier nicidecum oarecare din frumoasa noastră capitală, şi anume chiar Drumul Taberei, nu trebuie să se lase păcăliţi de mirosurile îmbietoare de mâncare gătită care îi întâmpină din prima clipă şi să creadă cumva că au pătruns într-o casă de familişti, care se aşează în fiecare seară cu toţii în jurul mesei, în faţa câte unei farfurii de mâncare caldă şi-şi povestesc unii altora cum şi-au petrecut ziua. Nicidecum. Mirosurile de ciorbă de perişoare sau chifteluţe marinate cu piure sau cartofi prăjiţi cu ficăţei care umplu întregul hol, bucătăria şi până şi baia, ba uneori chiar şi restul casei, vin toate din debara, înspre a cărei coloană de aerisire presupun că şi-au făcut unii dintre vecini ieşire pentru hotă.

Întotdeauna am identificat mirosurile, mai ales pe cele de mâncare (poate pentru că sunt, de fapt, o mare pofticioasă), foarte exact. N-am să spun niciodată că mi se pare că miroase a ceva cu ceapă călită sau a prăjeală. Nu, ştiu sigur că miroase a ardei copţi cu puţin oţet şi cu smântână deasupra, a supă de pui cu găluşti, a zacuscă cu ciuperci, a paste cu sos de carne tocată şi roşii la cuptor sau alte astfel de minuni. Astăzi, spre exemplu, am concluzionat că vecinii mei au gătit friptură de porc la tavă şi tocăniţă de cartofi.

De fiecare dată mirosurile pe care le simt îmi declanşează fel de fel amintiri. De fapt, pentru mine orice experienţă culinară funcţionează după acelaşi principiu ca madlena lui Proust. Acum stau în pat cu un pahar plin de zmeură lângă mine şi în minte mi se derulează o serie de momente din trecut când am mâncat zmeură. Mai întâi este curtea din spatele casei fratelui bunicii mele, unde mă trimitea în primii mei ani să scotocesc într-o tufă după delicioasele bobiţe roşii. Asta până când i s-a născut primul nepot şi acest drept i-a revenit acestuia. Apoi, frica de urşi, când adunam deja cu lăcomie zmeura, undeva la munte, nemaiavând răbdare să adun bob cu bob, ci rupând crengi întregi. Prada astfel obţinută a fost strânsă într-un bol mare şi amestecată cu zahăr, spre dezamăgirea mea, căci mie nu mi-a plăcut niciodată să stric fructele cu zahăr. Şi tot aşa, încet-încet, până voi termina paharul sper că-mi voi aduce aminte măcar un sfert din experienţele mele roşii, dulci-acrişoare.

un pufulete? :D

sunt o femeie liberă!

Să bată tobele! Să sară doapele de la sticlele de şampanie! Să ţâşnească confetti-ile în aer! Să cânte muzica! Să dea din burice dansatoarele! Întreaga planetă să se veselească! Începând de astăzi, Iulia este o femeie liberă.
Job-less, prospect-less, and with a big smile on my face! [Adică mi-am dat demisia, băi!]
Trei zile şi trei nopţi o să fiu prinsă cu tumbele şi cu alte acrobaţii. Sooooo.. see ya! B-bye now!

Şi e cu melodie aferentă, desigur:

cersetoria internautica

Ce ma amuza pe mine statusurile de pe haifaiv de genul “Lasati si voi comm” sau mesajele “Hey all! Ce faceti? Intrati sa dati comm-uri! Va dau si eu inapoi!”. Sau descrieri la poze “Ce parere aveti?”, “O zi superba, nu-i asa?” etc. Sau, sau… astia de isi trag si ei un blog. Si desi n-ai mai vorbit cu ei de luni de zile – in cel mai bun caz, incep sa te ia zilnic pe mess. “Ai citit ce am postat?”, “Asa-i ca am dreptate?”, “Sa intri sa-mi comentezi”. Sau dau mass la toata lista cu link la ultimul articol postat.
Serios, what’s the deal with that? Eu tot timpul am tins sa reactionez pe dos fata de cum incearca altii sa-mi impuna. Cand mi se cere sa fac ceva, cu atat mai mult n-o s-o fac. Daca mi se baga ceva pe gat, scuip. Daca vreau sa intru pe un blog anume sau daca imi place o poza de pe vreun haifaiv, daca am ceva de spus, o sa comentez de la mine putere.
Eu m-as simti cam penibiluta sa cersesc asa atentie pe la unu-altu, fie si intr-un mediu virtual. Adica, ok, inteleg ca vrei sa informezi intreg universul ca ai scris, pozat, compus ceva nou si ca esti mandru de tine. Un status e suficient. In felul asta, oamenii care stau plictisiti la calculatooarele lor si se plimba cu sagetuta peste listele lor de mess si mai vad cate un link pe la statusuri sunt tentati sa apese. Mie daca imi sare in fata o fereastra cand imi e lumea mai draga sau cand chiar am vreo treaba, nu numai ca inchid direct fereastra cu pricina, dar pe viitor ocolesc sa intru pe orice link asociat cu tine.