a fost odată..

A fost odată un bărbat. Înalt, brunet, foarte atrăgător. Cu un zâmbet perfect. Avea un aer misterios şi braţe puternice. Era căsătorit cu o femeie minunată cu care avea doi copii frumoşi. Locuiau cu toţii într-o casă mare şi albă. Ea avea părul lung, blond, drept şi strălucitor. Ochii mari, albaştri, înaltă şi ea, slabă, purta perle la gât şi avea manichiura mereu făcută. Terminase o facultate bună, dar în ultima vreme stătea mai mult acasă, cu copiii. Era foarte manierată, zâmbea politicos şi nu vorbea niciodată prea mult în public.

Erau împreună încă din liceu. Părinţii lor erau pe-atunci prieteni şi, după multe duminici petrecute împreună de cele două familii, undeva pe la mijlocul clasei a 11-a, el o invitase în oraş. Faptul că cei doi au început să se întâlnească şi singuri a părut tuturor cât se putea de natural. La fel de normală şi nesurprinzătoare a fost şi decizia lor de a se căsători, care a venit la 5 ani şi ceva mai târziu.

La un moment dat, după câţiva ani de când erau căsătoriţi, când fetiţa lor avea 4 ani, iar băieţelul aproape 2, bărbatul a cunoscut o altă femeie. De care în scurt timp s-a îndrăgostit.

Această a doua femeie nu era nici pe departe la fel de perfectă ca soţia. Ea avea părul creţ şi dezordonat, fuma şi ieşea des în oraş, schimba mereu prietenii şi bărbaţii, râdea mult şi nu părea niciodată serioasă.

Cu toate acestea, cei doi au început să petreacă din ce în ce mai mult timp împreună, mai întâi în cafenele sau baruri, cu câte un pahar de vin în faţă, însoţit de discuţii interminabile, mai târziu în apartamentul ei dezordonat şi multicolor.

După un timp, bărbatul a pierdut echilibrul pe care reuşise să îl menţină până atunci între aceste două vieţi ale sale. Aşa că şi-a luat lucrurile şi s-a mutat la noua lui iubită.

Dar peste numai câteva luni de locuit împreună – perioadă în care cei doi au fost extrem de fericiţi – la fel de brusc cum se mutase cu ea, el e decis să plece. Înapoi la familia lui. Unde a şi rămas.

Şi nici unul dintre cei trei nu a trăit fericit până la adânci bătrâneţi.

m-am născut în ‘87

Cu toate că da, sunt ca vinul – I only get better in time, m-am hotărât că îmi place la 21 de ani. Nu găsesc nici un motiv pentru care să vreau să împlinesc 22. 21 e chiar foarte ok. Pot să intru în expirat, sunt majoră în orice ţară. Ce era mai important a fost bifat. Ce sens ar avea să mai pun încă un an?
Aşa că, pe data de 12 noiembrie, voi sărbători în loc de un lucru, două. Anume: modificarea anului meu de naştere, care va trece de la 1986 la 1987 şi faptul că voi împlini din nou 21 de ani. Ceea ce mi se pare oricum mult mai original – câţi oameni pot să-şi sărbătorească de două ori aniversarea de 21 de ani?
Deci, cine doreşte să mă felicite este rugat să-mi ureze “happy 21st” şi nu “happy 22″. Mulţumesc.

mă omoară amintirile!

Nurărate mi-s zilele
Mă omoară amintirile
Iarna, vara imblu beat
Gândurile-n mine tac
Ochii îmi stau în televizor
Ştirile dau din difuzor
Mi-am închis ferestele
Mi-am schimbat lăcăţile.

MĂ OMOARĂ AMINTIRILE!!!

=))
Atât am vrut să spun (la mine pe blog e “amintirile” simplu, fără “w”).

şi pe masă, şi sub masă

Şi în dormitor, şi în sufragerie, şi în baie, şi pe hol, şi în bucătărie, şi pe birou, şi pe jos, şi în pat, şi pe masă, şi sub masă, şi pe fotolii, şi pe canapea, şi pe pereţi, şi pe frigider, şi în cadă, şi în şifonier, şi pe lustră, şi la fereastră, şi prin colţuri – peste tot am făcut curăţenie.

the perfect fairy tale

Ştiu că o să sune foarte “The Secret”-like. Dar o s-o spun anyway.

Poate că dacă aş fi crezut cu adevărat în poveşti când eram mică, dacă aş fi crezut din tot sufletul în “şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”, dacă mai târziu, văzând zecile de filme cu happy ending pe care le-am văzut nu aş fi fost cinică şi nu aş fi spus “e doar un film”, ci aş fi zis mai degrabă “ce poveste drăguţă”, poate că atunci ar fi fost altfel. Şi oare dacă aş începe măcar acum, în al doisprezecelea ceas, să cred în toate astea, oare aş mai putea să schimb ceva?

Oare poate cineva să aibă parte de the perfect fairy tale pur şi simplu pentru că crede sincer că există aşa ceva şi că merită s-o primească?