Răsfoiam azi nişte caiete vechi şi am dat peste o creaţie originală marca Iulia scrisă la frageda vârstă de 15 ani. Pe vremea aia eram foarte filosoafă.
Îţi mai aduci aminte de anul ăla, când aveai cel mult cinci ani şi erai la mare? Era într-o seară, aproape de asfinţit şi te-ai refugiat într-un colţ de plajă. Ai vrut să sapi o groapă mare de tot pe care s-o umpli cu apă, să ai „marea ta”. Nu aveai lopăţelele cu tine, aşa că ai început să sapi cu mâinile. Erau multe pietre şi scoici în nisip şi te-ai lovit de multe ori, dar n-ai renunţat. Ai săpat mereu, până groapa a devenit aproape cât tine. Ai ajuns la lut şi oricât ai încercat, n-ai putut să sapi mai departe. Apoi ai început să torni apă în groapă, dar groapa nu s-a umplut niciodată pentru că nisipul absorbea mereu apa. Şi aşa nu ai putut să ai niciodată „marea ta” şi ai vrut să pleci, dar cineva ţi-a spus că trebuie să acoperi groapa la loc. Aşa că ai pus tot nisipul la loc, dar deşi ai îndesat cât de mult ai putut, tot a rămas o movilă de nisip. Aşa e şi acum, când iubeşti. Întotdeauna te opreşti înainte să simţi că ai făcut tot ce era de făcut. Apoi vrei să uiţi, dar oricât te-ai strădui, de fiecare dată când ajungi în acel colţ de plajă, vezi movila de nisip. Şi numai după ce mult timp a trecut şi după ce ai săpat multe alte gropi în nisip în multe alte colţuri de plajă o să dispară movila. Şi chiar şi aşa, mereu va rămâne cel puţin o movilă pe care o vei întâlni mereu în plimbările tale pe plajă. Oricum, cel mai fericit eşti atunci când sapi şi speri că de data asta o să poţi să umpli groapa cu apă. Şi mai speri şi că nimeni nu o să-ţi spună să astupi groapa. Şi cel mai mult te fereşti să nu mai faci încă o movilă pe plaja ta, fiindcă ştii că nu o să mai ai pe unde să te plimbi. Şi deşi toţi te compătimesc pentru mâinile tale pline de răni, ele te fac cel mai mândru şi mai împlinit.
comentarii